Amintire… Totul este atat de greu de imaginat, de vizionat, dar dificil de gandit. Cum poti uita amintirea? Cum poti rascoli niste imagini in minte fara sa iti vina un gand, o recunoastere ? De ce nu poti fi stapan pe propria-ti uitare? Mereu exista cineva care sa iti reinvie sentimentele de atunci. Emotiile candva stinse iti invadeaza suflarea cu o aroma de incertitudine. Oare chiar asa a fost? Oare chiar tu esti acel ghimpe uitat undeva, intr-o fotografie?
Totul revine: emotia trecutului, intimitatea copilariei, zambetul irealizabil. Toate acestea se reasambleaza cu o intensitate inconsecventa. Ceea ce atunci era placut acum e mai mult decat frumos, transformandu-se intr-un sentiment de admiratie, de incantare, poate chiar de iubire. De ce nu am stiut ca tu, amintire, esti suflul zilei de azi, inconstienta filosofica de la care nu imi pot lua gandul ? De ce nu imi pot explica fenomenul prezent? Te am in fata dar traiesc in lumea in care tot mai repede maine devine ieri... Te vad, te simt, dar nu te pot atinge.
Tu, amintire nesperata, imi pastrezi visele vii, ma invadezi cu fiecare cuvant necontrolat. Fiorul imi joaca feste, dorinta de a imbina trecutul cu prezentul pentru a ajunge la viitor imi macina psihologia dependenta de pulsul simtului. Clipa atingerii iluziei ramane inmarmurita in memoria-mi posedata de o imagine incerta. Perfectul de atunci devine ametitorul necunoscut de acum. De ce cuvintele simt teama de a se confrunta cu mormantul tacerii? De ce nu imi pot exprima entuziasmul de a te avea in fata? Tu, amintire neiunchipuita, imi luminezi calea cu zambetul notoriu. Nu iti imaginezi ca acel cantec ascuns imi poate rascoli sentimentele. Vocea absurdului patrunde tot mai adanc in inocenta amagitoare a timidului.
« Iau vise, lacrimi si optimism, asez copilaria pe brate si merg spre viitor, iar peste ani, cand ma voi intoarce, nu voi regasi nimic din tot ceea ce parasesc acum. »
